Unele dintre diferitele biserici protestante au ajuns sa accepte incinerarea, motivul fiind: „Dumnezeu poate reinvia un bol de cenusa la fel de bine, precum poate invia un fir de praf”.
Enciclopedia Catolica din 1908 a fost critica cu privire la aceste idei, referindu-se la ele ca la o „miscare sinistra” si la asocierea cu Francmasoneria, desi a spus ca „nu exista nimic direct opus oricarei dogme a Bisericii in practica incinerarii”.
In 1963, Papa Paul al VI-lea a ridicat interdictia de a incinera, iar in 1966 a permis preotilor catolici sa oficieze ceremonii de incinerare.
Cercetatorii din ziua de azi sunt in general de acord ca incinerarea a inceput probabil in perioada de inceput a epocii de piatra – in jurul anului 3000 i.Hr. – si cel mai probabil in Europa si Orientul Apropiat.
In perioada tarzie a epocii de piatra, incinerarea a inceput sa se raspandeasca in nordul Europei, dupa cum demonstreaza descoperirile deosebit de informative ale urnelor ceramice decorative din vestul Rusiei in randul popoarelor slave.
Odata cu aparitia epocii bronzului – 2500 – 1000 i.Hr. – incinerarea a ajuns in Insulele Britanice si in ceea ce este acum Spania si Portugalia. Cimitirele pentru cenusa s-au dezvoltat in Ungaria si Italia de nord, raspandindu-se in nordul Europei si chiar in Irlanda.
In epoca miceniana – circa 1000 i.Hr. – incineratia a devenit parte integranta a obiceiului elaborat de inmormantare in Grecia.
De fapt, a devenit modul de inhumare dominant pana la momentul lui Homer in 800 i.Hr. si a fost de fapt incurajata din motive de sanatate si pentru nmormantarea rapida a razboinicilor ucisi in aceasta tara devastata de lupte.
In urma acestei tendinte grecesti, primii romani au utilizat incinerarea in jurul anului 600 i.e.n. si, aparent, a devenit atat de raspandita incat a trebuit sa fie emis un decret oficial la mijlocul secolului al V-lea impotriva incinerarii corpurilor din oras.
Pe vremea Imperiului Roman din – 27 i.Hr. pana in 395 d.Hr. – a fost practicata pe scara larga, iar resturile incinerate au fost in general depozitate in urne elaborate, adesea in cladiri asemanatoare cu clasicele columbarium.
Incinerarea era rara la crestinii timpurii, care o considerau pagana si in cultura evreiasca, unde era preferata inmormantarea traditionala.
Cu toate acestea, pana in anul 400 d.Hr., ca urmare a crestinarii lui Constantin a Imperiului, inmormantarea a inlocuit complet incinerarea, cu exceptia unor cazuri rare de ciuma sau razboi, iar pentru urmatorii 1.500 de ani a ramas modul acceptat de ingroparee in toata Europa.
Incinerarea moderna, asa cum o stim, a inceput de fapt abia cu putin peste un secol in urma, dupa ani de experimentare in dezvoltarea unei camere de incredere.
Cand profesorul Brunetti din Italia si-a perfectionat definitiv modelul si l-a afisat la Expozitia de la Viena din 1873, tendinta spre incinerare a inceput aproape simultan pe ambele parti ale Atlanticului.
In Romania exista mai multe locuri care practica incinerarea cum ar fi si crematoriu Cluj Napoca, acestea fiind reglementate legal.
